Cultura urii in societatea romaneasca
Submitted by bcrccadmin on Tue, 03/12/2002 - 12:33
Articol de Adrain Severin publicat in Ziua, 12 Martie 2002
Cultura urii in societatea romaneasca
In paginile sale intitulate "Ganduri din inchisoare" Petre Pandrea formula urmatoarea cugetare: "Ura este arc otravit, care poate invenina pe ostas inainte de a tinti in inamic." Mi-am adus aminte de aceasta atat de corecta observatie participand recent la o dezbatere internationala menita a identifica originile si remediile extremismului in politica. Si, evident, nu s-a putut sa nu o pun in relatie cu atmosfera care domina in prezent discursul public din Romania.
Contemplarea societatii romanesti conduce la concluzia ca aici raporturile interumane sunt dominate de o ura constanta care se manifesta, in cel mai bun caz, prin cotidiene izbucniri de isterie si prin nihilism cronic. Teoreticienii comunismului real sustineau ca unul dintre motoarele progresului este lupta de clasa, avand drept combustibil ura de clasa. Un astfel de sistem de organizare sociala bazata pe ura a incercat sa descrie George Orwell in faimosul sau roman "1984", inspirat, se pare, din experienta sovietismului stalinist. Regimul ceausist, pe de o parte, a focalizat ura populara facand-o sa se indrepte spre conducatorul suprem si micul sau cerc de apropiati, iar pe de alta parte, a amutit exprimarea ei atat in raporturile verticale dintre condusi si conducatori cat si in raporturile orizontale dintre oamenii de rand. Postcomunismul romanesc a ridicat zagazurile puse urii de fosta dictatura si a ingaduit, astfel, inflorirea unui mediu neo-orwellian. Poporul - omagiat in public si dispretuit in secret - este subiectul, nu doar tolerat ci chiar incurajat, al manifestarilor de ura, de asta data, generalizata iar nu focalizata si stridenta iar nu muta. Dusmanul de clasa este elita (mai mult sau mai putin autentica) formata dintr-un amalgam ciudat de lideri politici (luati individual sau ca partide), de imbogatiti ai tranzitiei (deopotriva cinstiti si necinstiti, reali sau de mucava) si de oameni ai cugetului (mai mult sau mai putin liberi, mai mult sau mai putin moderni). Acestia par a fi avut succes intr-o lume a carui destin se acrediteaza a fi asezat implacabil sub semnul insuccesului. Potrivit opiniei generale si a celor care o formeaza cu inconstienta sau cu criminala premeditare, nici un om politic roman nu este competent, nici un om de afaceri nu este cinstit, nici un om de cultura nu este luminat. Prin urmare, orice reusita - reala sau numai aparenta - nu poate fi decat ilegala si imorala. Or, pentru un neam la care chiar si succesul legitim al altuia produce icter - a se vedea povestea caprei vecinului - castigul dubios este cu atat mai mult sursa de melancolie transformata treptat in frustrare si de aici in ranchiuna, apoi in ura iar la sfarsit in violenta a tot distrugatoare.
In lumea neo-orwelliana romaneasca - ca si in cea clasic orwelliana - ura canalizata impotriva elitelor deturneaza energiile de la cercetarea critica a slabiciunilor sistemului, protejandu-l si subminandu-l in acelasi timp. Intr-adevar, sistemul de organizare si functionare a societatii nu este adus in discutie si, deci, nu poate fi imbunatatit atata timp cat toate pacatele lui sunt puse pe seama instinctelor rele izvorate din natura umana a celor care conduc. Pe de alta parte, distrugerea elitelor - atat ca imagine cat si ca parte a realitatii - nu permite nici macar optimizarea functionarii sistemului, necum reformarea lui. Furia oamenilor necajiti este potolita o DATA prin simplul fapt al defularii circumscrise de "dreptul de a injura" iar apoi prin tehnica "dizgratiei" careia ii cad victima nu cei mai vinovati dintre lideri ci aceia alesi sa fie sacrificati drept tapi ispasitori (de regula, tocmai cei care cred in nevoia schimbarilor de fond). Cat priveste asa-zisa elita, privilegiul sau de a spera la o viata ceva mai decenta cere in contrapartida acceptarea unei existente absurde dominata de valori inversate. Astfel, daca cetateanului de rand i se ingaduie sa aspire la imbogatire - fiind limpede ca sansele sale de a parveni la ea sunt practic nule - membrilor elitei li se cere nu doar sa ramana saraci dar sa renunte si la ceea ce au. Daca pentru cetateanul de rand este firesc sa viseze la o locuinta mai spatioasa - pe care oricum nu are cu ce sa o intretina - membrilor elitei li se cere sa stea in meschine apartamente de bloc. Daca pentru cetateanul de rand egalitatea in drepturi si in sanse este un element fundamental al justitiei sociale, pentru elite se solicita discriminarea negativa (membrii elitei trebuie sa renunte la drepturi pe care toti ceilalti cetateni le pot reclama). Or, este limpede ca, de regula, nimeni nu va accepta raspunderile si riscurile elitei cu constiinta ca va saraci, va locui mai prost sau va avea mai putine drepturi decat sunt normal recunoscute concetatenilor care nu pot sau nu vor sa-si asume misiuni de interes public. in fata unor asemenea pretentii nefiresti apte doar sa genereze ura irationala a maselor tematoare in fata unei elite potential corupte, aceasta din urma nu este mai retinuta ci mai ipocrita. Pe cale de consecinta, termenii discursului cotidian isi schimba in mod aberant intelesurile si astfel, ca in romanul lui Orwell, minciuna este tratata ca adevar iar tortionarii ca agenti ai iubirii. Intr-un atare context se consuma divortul tot mai zgomotos intre straturile de baza si cele de varf ale soicietatii noastre, fiind evident ca, treptat, din subiect al urii poporul devine si obiect al urii pentru o elita obligata sa traiasca o viata dubla.
Ajunsi in acest punct as vrea sa inlatur orice neintelegere. Sunt unul care s-a exprimat public cu critica vehementa la adresa clasei noastre politice, a asa zisei elite romanesti, in general. A critica pentru a ameliora este, insa, una, si a critica doar spre a demola este alta. A zice ca Romania nu dispune de elita care ii trebuie si ca, in consecinta, se impune o schimbare de regim care sa permita generarea unei alte elite si, odata cu ea, a unui alt mod de a conduce tara, este una; a alimenta o ura de principiu impotriva elitei acreditand ideea ca statul ar putea fi condus si fara ea, inseamna altceva si anume distrugerea statului si a oricarei ordini sociale. Daca slabiciunea conducatorilor duce la disolutia statului atunci vinovata de aceasta este, printrte altele, si cultura urii care a ajuns sa domine discursul public, impiedicand analiza critica, rationala si pozitiva, dialogul sincer si constructiv. Pe acest fond apare extremismul politic.
Cum se explica exacerbarea urii in Romania actuala? In ce isi are radacinile extremismul politic tot mai amenintator? Raspunsul scurt este: in frica si in desertaciune. Este vorba despre frica pentru painea de azi si pentru ziua de maine, frica de a-ti pierde libertatea, sau averea sau viata, frica de a fi inselat sau de a fi asimilat, frica de a-ti fi violata intimitatea, sau demnitatea sau speranta. Libertatea inseamna risc iar riscul exorbitant si permanent - mai ales asociat cu insuccesul repetat - genereaza frica. Or, din frica si frustarile aferente ei se naste ura impotriva tuturor celor care, pe drept sau pe nedrept, pot fi suspectati ca amenintari: elita nationala sau organismele finantatoare internationale, vecinul care si-a primit mai repede terenul de la primarie sau strainul, evreul, ungurul, intelectualul cosmopolit etc. Integrarea europeana si euro-atlantica a Romaniei sunt, de aceea, una dintre terapiile care, reducand riscurile sub amenintarea carora traiesc romanii, ar putea diminua frica acestora si efectele destructive ale urii alimentate de ea.
In ceea ce priveste desertaciunea ea provine din imprejurarea ca randurile formatorilor de opinie din Romania au fost invadate de oameni cu existente lipsite de realizari si de orizont; oameni care nu au facut nimic, care nu au terminat o scoala adevarata, nu au construit ceva important, nu au gandit nimic inteligent; care nu au nici neam, nici cauza, nici Dumnezeu. Lideri contrafacuti care produc reguli de conduita artificiale; incalcate de toti tocmai pentru ca nu corespund nici unei nevoi naturale. Din pacate, insa, ura se dovedeste a fi un sentiment capabil sa dea continut si sens existentelor desarte. Posesorii acestor existente distrug Romania.
Cu gandul la ei putem incheia folosind un alt citat din Petre Pandrea: "Suntem plini de ulcioare cu venin. Cobori in pivnita Eu-lui si vanturi lichidul verde, stors din bobitele durerii, ale ofenselor si ranchiunelor. Acest lichid al durerii se poate preface, ca si vinul, in otet, in posirca sau in aromitoare bauturi de nunta. Inteleptul isi transforma veninul interior in medicamente pentru sine si pentru altii." Poate pana la urma vom avea noroc de cativa intelepti!
Adrian Severin, Ziua, 12 Martie, 2002
Cultura urii in societatea romaneasca
In paginile sale intitulate "Ganduri din inchisoare" Petre Pandrea formula urmatoarea cugetare: "Ura este arc otravit, care poate invenina pe ostas inainte de a tinti in inamic." Mi-am adus aminte de aceasta atat de corecta observatie participand recent la o dezbatere internationala menita a identifica originile si remediile extremismului in politica. Si, evident, nu s-a putut sa nu o pun in relatie cu atmosfera care domina in prezent discursul public din Romania.
Contemplarea societatii romanesti conduce la concluzia ca aici raporturile interumane sunt dominate de o ura constanta care se manifesta, in cel mai bun caz, prin cotidiene izbucniri de isterie si prin nihilism cronic. Teoreticienii comunismului real sustineau ca unul dintre motoarele progresului este lupta de clasa, avand drept combustibil ura de clasa. Un astfel de sistem de organizare sociala bazata pe ura a incercat sa descrie George Orwell in faimosul sau roman "1984", inspirat, se pare, din experienta sovietismului stalinist. Regimul ceausist, pe de o parte, a focalizat ura populara facand-o sa se indrepte spre conducatorul suprem si micul sau cerc de apropiati, iar pe de alta parte, a amutit exprimarea ei atat in raporturile verticale dintre condusi si conducatori cat si in raporturile orizontale dintre oamenii de rand. Postcomunismul romanesc a ridicat zagazurile puse urii de fosta dictatura si a ingaduit, astfel, inflorirea unui mediu neo-orwellian. Poporul - omagiat in public si dispretuit in secret - este subiectul, nu doar tolerat ci chiar incurajat, al manifestarilor de ura, de asta data, generalizata iar nu focalizata si stridenta iar nu muta. Dusmanul de clasa este elita (mai mult sau mai putin autentica) formata dintr-un amalgam ciudat de lideri politici (luati individual sau ca partide), de imbogatiti ai tranzitiei (deopotriva cinstiti si necinstiti, reali sau de mucava) si de oameni ai cugetului (mai mult sau mai putin liberi, mai mult sau mai putin moderni). Acestia par a fi avut succes intr-o lume a carui destin se acrediteaza a fi asezat implacabil sub semnul insuccesului. Potrivit opiniei generale si a celor care o formeaza cu inconstienta sau cu criminala premeditare, nici un om politic roman nu este competent, nici un om de afaceri nu este cinstit, nici un om de cultura nu este luminat. Prin urmare, orice reusita - reala sau numai aparenta - nu poate fi decat ilegala si imorala. Or, pentru un neam la care chiar si succesul legitim al altuia produce icter - a se vedea povestea caprei vecinului - castigul dubios este cu atat mai mult sursa de melancolie transformata treptat in frustrare si de aici in ranchiuna, apoi in ura iar la sfarsit in violenta a tot distrugatoare.
In lumea neo-orwelliana romaneasca - ca si in cea clasic orwelliana - ura canalizata impotriva elitelor deturneaza energiile de la cercetarea critica a slabiciunilor sistemului, protejandu-l si subminandu-l in acelasi timp. Intr-adevar, sistemul de organizare si functionare a societatii nu este adus in discutie si, deci, nu poate fi imbunatatit atata timp cat toate pacatele lui sunt puse pe seama instinctelor rele izvorate din natura umana a celor care conduc. Pe de alta parte, distrugerea elitelor - atat ca imagine cat si ca parte a realitatii - nu permite nici macar optimizarea functionarii sistemului, necum reformarea lui. Furia oamenilor necajiti este potolita o DATA prin simplul fapt al defularii circumscrise de "dreptul de a injura" iar apoi prin tehnica "dizgratiei" careia ii cad victima nu cei mai vinovati dintre lideri ci aceia alesi sa fie sacrificati drept tapi ispasitori (de regula, tocmai cei care cred in nevoia schimbarilor de fond). Cat priveste asa-zisa elita, privilegiul sau de a spera la o viata ceva mai decenta cere in contrapartida acceptarea unei existente absurde dominata de valori inversate. Astfel, daca cetateanului de rand i se ingaduie sa aspire la imbogatire - fiind limpede ca sansele sale de a parveni la ea sunt practic nule - membrilor elitei li se cere nu doar sa ramana saraci dar sa renunte si la ceea ce au. Daca pentru cetateanul de rand este firesc sa viseze la o locuinta mai spatioasa - pe care oricum nu are cu ce sa o intretina - membrilor elitei li se cere sa stea in meschine apartamente de bloc. Daca pentru cetateanul de rand egalitatea in drepturi si in sanse este un element fundamental al justitiei sociale, pentru elite se solicita discriminarea negativa (membrii elitei trebuie sa renunte la drepturi pe care toti ceilalti cetateni le pot reclama). Or, este limpede ca, de regula, nimeni nu va accepta raspunderile si riscurile elitei cu constiinta ca va saraci, va locui mai prost sau va avea mai putine drepturi decat sunt normal recunoscute concetatenilor care nu pot sau nu vor sa-si asume misiuni de interes public. in fata unor asemenea pretentii nefiresti apte doar sa genereze ura irationala a maselor tematoare in fata unei elite potential corupte, aceasta din urma nu este mai retinuta ci mai ipocrita. Pe cale de consecinta, termenii discursului cotidian isi schimba in mod aberant intelesurile si astfel, ca in romanul lui Orwell, minciuna este tratata ca adevar iar tortionarii ca agenti ai iubirii. Intr-un atare context se consuma divortul tot mai zgomotos intre straturile de baza si cele de varf ale soicietatii noastre, fiind evident ca, treptat, din subiect al urii poporul devine si obiect al urii pentru o elita obligata sa traiasca o viata dubla.
Ajunsi in acest punct as vrea sa inlatur orice neintelegere. Sunt unul care s-a exprimat public cu critica vehementa la adresa clasei noastre politice, a asa zisei elite romanesti, in general. A critica pentru a ameliora este, insa, una, si a critica doar spre a demola este alta. A zice ca Romania nu dispune de elita care ii trebuie si ca, in consecinta, se impune o schimbare de regim care sa permita generarea unei alte elite si, odata cu ea, a unui alt mod de a conduce tara, este una; a alimenta o ura de principiu impotriva elitei acreditand ideea ca statul ar putea fi condus si fara ea, inseamna altceva si anume distrugerea statului si a oricarei ordini sociale. Daca slabiciunea conducatorilor duce la disolutia statului atunci vinovata de aceasta este, printrte altele, si cultura urii care a ajuns sa domine discursul public, impiedicand analiza critica, rationala si pozitiva, dialogul sincer si constructiv. Pe acest fond apare extremismul politic.
Cum se explica exacerbarea urii in Romania actuala? In ce isi are radacinile extremismul politic tot mai amenintator? Raspunsul scurt este: in frica si in desertaciune. Este vorba despre frica pentru painea de azi si pentru ziua de maine, frica de a-ti pierde libertatea, sau averea sau viata, frica de a fi inselat sau de a fi asimilat, frica de a-ti fi violata intimitatea, sau demnitatea sau speranta. Libertatea inseamna risc iar riscul exorbitant si permanent - mai ales asociat cu insuccesul repetat - genereaza frica. Or, din frica si frustarile aferente ei se naste ura impotriva tuturor celor care, pe drept sau pe nedrept, pot fi suspectati ca amenintari: elita nationala sau organismele finantatoare internationale, vecinul care si-a primit mai repede terenul de la primarie sau strainul, evreul, ungurul, intelectualul cosmopolit etc. Integrarea europeana si euro-atlantica a Romaniei sunt, de aceea, una dintre terapiile care, reducand riscurile sub amenintarea carora traiesc romanii, ar putea diminua frica acestora si efectele destructive ale urii alimentate de ea.
In ceea ce priveste desertaciunea ea provine din imprejurarea ca randurile formatorilor de opinie din Romania au fost invadate de oameni cu existente lipsite de realizari si de orizont; oameni care nu au facut nimic, care nu au terminat o scoala adevarata, nu au construit ceva important, nu au gandit nimic inteligent; care nu au nici neam, nici cauza, nici Dumnezeu. Lideri contrafacuti care produc reguli de conduita artificiale; incalcate de toti tocmai pentru ca nu corespund nici unei nevoi naturale. Din pacate, insa, ura se dovedeste a fi un sentiment capabil sa dea continut si sens existentelor desarte. Posesorii acestor existente distrug Romania.
Cu gandul la ei putem incheia folosind un alt citat din Petre Pandrea: "Suntem plini de ulcioare cu venin. Cobori in pivnita Eu-lui si vanturi lichidul verde, stors din bobitele durerii, ale ofenselor si ranchiunelor. Acest lichid al durerii se poate preface, ca si vinul, in otet, in posirca sau in aromitoare bauturi de nunta. Inteleptul isi transforma veninul interior in medicamente pentru sine si pentru altii." Poate pana la urma vom avea noroc de cativa intelepti!
Adrian Severin, Ziua, 12 Martie, 2002